Un colţ de rai

Într-o dimineaţă de sâmbătă, mai fierbinte decât alte zile născute în cuptorul acestei veri, după rapide pregătiri, am coborât la maşină, decişi să căutăm răcoarea munţilor. Eram nerăbdători să ajungem într-un loc încântător, unde mergem de ori câte ori ai mei pot evada din rutina zilnică. Un paradis pe care mintea mea de copil îl vede ieşit din pagini de poveste.

De parcă ar fi vrut să ne pună la grea încercare, în faţa blocului, la ora plecării, maşina scotea zgomote ciudate. Până la urmă, totul s-a dovedit o alarmă falsă. Am pornit la drum întins, nu înainte de a ni se alătura colegul meu, vărul Tudor.

Printre vehiculele ce făceau slalom pe şosea, grăbite să ajungă la destinaţie, maşina noastră rula paşnic. Pe bancheta din spate, puişorii, eu şi Tudor, ne ţineam de glume şi prostii. Rar aruncam câte o privire, frumuseţilor pe lângă care treceam. Ceva tot am remarcat. Din când în când, pe marginea drumului, apăreau ţărani ce încercau să-şi vândă produsele de artizanat, migălite iarna întreagă.

Bucuria începutului de zi a fost scurtă. Nori vineţii, fioroşi balauri ameninţând a ploaie bogată de vară, se îngrămădiseră spre dreapta noastră. Ne-au speriat fulgerele lungi zvârlite din cerul plumburiu de zei mânioşi. În zare, ţâşneau fantastice licăriri albăstrii, împungând pământul. Aer pâclos mângâia crestele munţilor. Gândul că excursia mult aşteptată se va amâna, i-a întristat pe toţi. Nori, fulgere, tunete... Offf! Cu inima strânsă, am continuat să înaintăm.

După trei sferturi de oră, scăpaţi din aglomeraţia şoselei principale, am pornit pe un drum lateral, asfaltat, ce ducea spre destinaţia noastră: Valea Finişelului. Gospodării ungureşti, ascunse în spatele gardurilor învelite în tufe de trandafiri, au prins a ne însoţi. Şiragul roz este întrerupt, uneori, de alb-portocaliul tufelor de „Mână Maicii Domnului”. Între sate, şoseaua se desfăşoară în meandre largi, mărginită pe ambele părţi de şiruri drepte de cartofi, ninse cu fluturi imaculaţi.

La prima intersecţie, am făcut la stângă. Ne-a întâmpinat drum de ţară prăfuit, galben, mohorât. Anii l-au împodobit cu pietre mari sau mici, rotunjite de trecerea carelor. Rar, pneurile unor autoturisme ce plimbă orăşeni în căutare de înverzită odihnă, îşi lăsau urmele rizurilor, în ţărână. După câteva minute, am ieşit din sat. În sfârşit, pădurea ne cuprindea în braţele ei. Drumul se îngustase mult. În dreapta, copacii aplecau peste noi crengi pline, tinere, într-o atingere ce se vroia mângâietoare. La stânga, se deschidea râpa udată de curgerea jucăuşe a părâului ce-i slăbea marginile abrupte, Finişelul.

Ajunşi la destinaţie am fost obligaţi să rămânem în maşină. Începuse ploaia. Sătul de răpăitul picăturilor lovind parbrizul, după un sfert de oră am ieşit. M-am căţărat în cel mai apropiat copac. Era un stejar bătrân, despicat cândva de licăr luminos rătăcit în valea îngustă. Vindecată de trecerea anilor şi voia Domnului, vechea rană ne-a oferit tron şi adăpost, în faţa scurtei revărsări de vară. După minute bune, şiragurile ude şi-au oprit curgerea. Norii au dispărut, dezvăluind albastrul cerului. Ne-am instalat în „rai”.

Minuscula pajişte, ce apărea de nicăieri, nu mai lată de cinsprezece metri, lungă de cel mult cincizeci, mărginea în acest loc valea îngustă, a Finişelului. Dincolo de pârâu, malul creştea abrupt, rămăşiţa unui munte, falnic odinioară. Piatra aspră s-a împodobit cu arboret, ce se încăpăţâna să-şi înalţe frunzişul, într-un echilibru precar. În partea opusă, o mică pantă, coborând spre pârâu, mărginea lunca, prelungindu-se adânc, dincolo de răsucirea apei. Arăta privirilor, frunze rotund ceruite de fragi, sperând că va reuşi să-şi ascundă boabele roşii de mâinile copiilor, puşi pe prădat. În apropiere, o gâză, neagră-lucie, se căţăra legănat, pe spicul înalt al unei pătlagini, lăcomind la nectarul micilor înflorescenţe albe. Bulbuci, ciuboţica-cucului, sălăţică lucioasă, gingaşe margarete cu nasturi galbeni, caprifoi înmiresmat, multe altele al căror nume mintea mea nu le ştie, împodobeau împrejurimile. Soarele inundase valea, făcând să lucească iarba udă. Pietrele străluceau aidoma unei comori fabuloase. Lumina cernută de frunzele copacilor fermeca ochiul, gândurile. Din când în când se stârnea câte o pală caldă de vânt, care aducea în nări mireasma adâncului pădurii. Zburdam de bucurie, doi mânji scăpaţi din hăţuri. Cum mai râdeau toate în jur!

Am părăsit mulţimea bagajelor pe malul apei. Strânsul lemnelor pentru foc ne-a împrăştiat prin împrejurimi. Neliniştile pricinuite de vremea capricioasă, se cereau risipite la căldura-i roşcată. Era atâta linişte în jur...

Sus, pe drum, s-a oprit o furgoneta portocalie. Fratele tatei, însoţit de familie, a coborât din maşină. Ni s-au alăturat, sporind veselia zilei.

Curând, flăcările zburdalnice ne chemau în jurul lor. Proviziile au început să curgă din sacoşe, îndreptându-se cu mare grabă spre plăcută, pentru noi, înfrăţire cu focul. Nu departe de vatra pe care se perpeleau cârnaţi, grătare, tradiţionalii mici, silueta dreaptă a unei lumânărele împodobită cu flori galbene, îşi dădea ifose dintre lătăreţele frunze, ce-o însoţeau bogat.

Am mâncat cu pofta ce nu prea o întâlnim acasă, tot ce ni s-a pus dinainte.

După masă, ne-am împrăştiat în mica poiană. Noi, copii, am explorat albia în căutarea faimosului aur al Apusenilor, doar-doar s-o fi rătăcit, pentru noi, vreun grăunte. Apa rece ne spăla picioarele. Trecea mai departe, fără să-i pese de cei care îi tulburau limpezimea. Ne-am aruncat, unul altuia, pietre, lângă picioare, făcându-ne ciuciulete. Părinţii, aşezaţi lângă foc, depănau poveşti, din copilăria îndepărtată.

Ioana şi Andrada au pornit la vânătoare de broscuţe. Noi, băieţii, copii „foarte cuminţi”, am decis reconstruirea barajul. Vroiam unul mai mare, mai rezistent decât cel dinainte, devenit o ruină tristă, precum cele din marile poveşti cu prinţi şi balauri. Faptă pentru care ne-am bălăcit şi murdărit ca doi purcei. Eram mândrii nevoie mare.

Deoarece ne îngheţaseră picioarele, am hotărât să ne jucăm altceva. Am luat mingile. Pe teren se vânzoleau cel puţin patru, câte una pentru fiecare copil. Sătui de poveşti, bărbaţii ni s-au alăturat.

Târziu, obosiţi, ne-am tolănit în hamac, grămadă, lăsându-ne legănaţi, mai tare decât am fi vrut, de Tudor. Frică ne era să nu aterizăm direct în tufele de urzici, aflate la câţiva paşi. Ne-am plictisit repede, bineînţeles. Am început să ne căţarăm în copacii. Fiecare vroia să-l întreacă pe celălalt, să urce cât mai sus. Habar n-am cine a câştigat. Ce importanţă are?

Seara a venit repede. Soarele coborâse, inundând cerul cu lumină aurie. Dâre purpurii se târau pe coamele dimprejur. Trebuia să plecăm. Maldărul de lucruri a dispărut, luând calea gurilor căscate ale porbagajelor. Înainte de-a pleca, m-am aşezat pe un bolovan. Semana cu o spinare ridicându-se din pământul negru. Am privit acele brazilor, lucioase, am simţit piatra încălzindu-se sub palmă. Singurătatea, zgomotele naturale se prelungeau, printre brazi, stânci, în inimă. Lumina domoală sublinia mirosul de sevă, infiorându-mă. Să spun că aştept următoarea aventură pe Valea Finişelului? E prea puţin.

Doamne, bucurie ce repede treci!