lună, lună
demoazelă nebună
ce drum deschizi
de vindecat timizi
candizi şi nevolnici
poetaşii peltici?
s-o iau spre răsărit
pân’ voi fi isprăvit
în inimi de-antracit
pelinul de-ndulcit
din jegul vorbelor
şi înscenărilor
să mă-ntorc spre apus
într-un exil impus
pân’ fi-va descompus
visul fragil din noi
adânc ros de noroi
de-actualii ciocoi ?
zi, spre sud s-o apuc
pe buze cu-n trabuc
spre amicul Papuc
să devin başbuzuc?
pâine neagră să-mbuc
şi să-l cânt pe Coşbuc?
spre ţara zăpezii
a singurătăţii
între urşii polari
mai buni vizionari
decât mercenarii
vorbelor sforţate
sau resuscitate
azi articulate?
lună, cum să deduc
încotro să mă duc
să nu mă simt caduc ?
Teodor Dume, incident între cuvinte
Acum 6 luni
2 comentarii:
Îmi place că ai descoperit că timiditatea poate fi învinsă fie si ironic! Versurile poemului îmbracă cu zâmbet aripile ei frânte in cuvânt. O poezie jucăusă, presarata ici colo cu cuvinte peste care inca planeaza umbra amara a ciudatului sentiment. În viaţă… depinde cât ne dorim să fim de timizi. Sunt sigură că vei descoperi că nu poate exista timiditate fara un sentiment puternic in spate. E frumos poemul,Dorulet!
Timiditatea poate fi invinsa, ai dreptate, incercarea aceasta insa mai trebuie mult lucrata pentru a deveni poezie.
D.
Trimiteți un comentariu