un plâns tăcut, versul meu,
nu-i aşa?
de parcă sufletul îmi fusese sterilizat
am privit o clipă doar într-o lume tulbure
vârtejul unde jocurile devin infame
la suprafaţă totul e atât de frumos
adâncurile îţi întorc stomacul pe dos
ce spui?
în regulă, avem treabă,
să ne apucăm degrabă
am cinsprezece ani
și-n pletele castani
zilele mi-erau adormite
cu marginile minţii am sesizat
praful ce păşeşte între noi și vântul
clipoceşte cu valuri de foc
am aterizat pe neaşteptate în poala voastră
fără să respect limitele, de fapt zidurile de voi ridicate
pentru că teama s-a ghemuit în curtea voastră
ca de obicei, voi faceţi
ce ştiţi mai bine,
modelaţi
nu, nu te deranja să răspunzi
vreţi să fiu altcineva, ştiu
glasuri fără chip sunteți
în luptă cu vocile mele
încearcă să-mi îngroape credinţa
creionând ceva... ceva întunecat şi rece
de mirare că mă ascund în cele mai adânci umbre şi privesc?
nu judec, observ,
mă întreb oare voi mai vedea lumina zilei vreodată
sau mă voi lăsa înghiţit de întuneric
voi dispărea fără urmă
cu toate cele o mie de picioare frica
se furişează tiptil pe spinarea mea
gheaţa din voi îmi vorbeşte, cuvintele sunt moarte
